Drumul către tine însuți sau drumul (mai) puțin străbătut

photo

Pentru a scrie despre cartea asta a trebuit să mă adun puțin, să mă reculeg, să mă gândesc la ceea ce am citit. Și cred sincer că am nevoie să o recitesc pentru a o asimila. Cartea asta, cum să vă spun, m-a uns la suflet. Liniște, introspecție, o viziune asupra vieții care vă va pune puțin pe gânduri și vă va face să vreți să fiți oameni mai buni. Din toate punctele de vedere.

Cartea este în mare, o descriere a atitudinii pe care ar trebui sa o avem față de viață, față de lumea din jur, pentru a fi persoane împlinite. După ce am închis cartea asta am rămas cu un cuvânt în minte: dis-ci-pli-nă. În tot. Pentru o viață mai bună cum ar veni.

Înainte însă de a povesti putin despre lucrurile care mi s-au părut mie interesante, trebuie să precizez ca această carte nu este o carte de self help, cu 10 pași ca să fii mai bogat/deștept/frumos. Este doar o carte care îți deschide mintea și te face să vrei să fii un om mai bun.

Capitolul meu favorit și absolut minunat din carte este cel despre iubire. Despre dragoste și alți demoni cum ar spune Marquez. Îmi place mult cum pune Peck problema iubirii, pentru că viziunea lui asupra iubirii se suprapune cu a mea. Cei care mă cunosc știu că nu am o viziune a-la-Hollywood asupra iubirii, nu am toleranță pentru siropoșenii și nu cred în iubire de basm. Cred că iubirea este ceva mai profund și mai complicat de atât. Dar haideți să vă spun ce spune el despre mitul iubirii romantice:

Deși în general admit că marile mituri sunt foarte precise tocmai pentru că ele reprezintă și cuprind mari adevăruri universale, mitul iubirii romantice este o minciună sfruntată. Poate că este o minciună necesară, care asigură supraviețuirea speciei prin aceea că încurajează și validează experiența îndrăgostirii, care ne prinde în capcana căsătoriei. Dar ca psihiatru, deplâng în inima mea aproape zilnic confuzia și suferința îngrozitoare pe care le alimentează acest mit. Milioane de oameni își irosesc cu disperare mari cantități de energie în mod inutil, încercând să facă realitatea vieții lor conformă cu irealitatea mitului.

Și mai spune un lucruru interesant, face o diferență clară între a fi îndrăgostit și a iubi: a fi îndrăgostit ține de dorința sexuală, pe când iubirea reală implică mult mai multă muncă, înțelegere, prietenie și așa mai departe.

Eu iubesc oamenii care vor mereu să se îmbunătățească din toate punctele de vedere, constant: intelectual, fizic, psihic. Să fie mai buni cu ei înșiși precum și cu oamenii din jur. Iar în cartea aceasta cam despre asta este vorba: cum să fii mai bun cu ajutorul disciplinei. Așa aș sumariza.

Chiar primul capitol din carte este cel despre disciplină, pe care Peck o consideră a fi o unealtă esențială pentru creșterea noastră spirituală. Disciplina ne ajută să trecem prin viața asta dificilă, oh dar și atât de frumoasă. Există 4 instrumente care ne ajută să ne disciplinăm și să învățăm să ne asumăm răspunderea pentru probleme, să învățăm din ele, în fine, să le depășim într-un mod constructiv: amânarea satisfacției, acceptarea responsabilității, devoțiunea față de adevăr, echilibrul. Câte ceva mai jos despre fiecare, am încercat să nu scriu prea mult, deși la cât de mult mi-a plăcut cartea, îmi venea să o transcriu.

Despre amânarea satisfacției: A amâna satisfacția este un proces de programare a durerii și a plăcerii în viață, astfel încât plăcerea să sporească prin întâlnirea și trăirea mai întâi a durerii și prin depășirea ei. Este singura cale decentă de a trăi.

Eu transpun asta în viața de zi cu zi foarte simplu, la lucru sau oriunde: mă scap mai întâi de sarcinile mai grele sau neplăcute ca apoi, în restul zilei, să-mi rămână de făcut doar ceea ce îmi place. Cu ocazia asta închei și ziua cu o senzație plăcută. Apropo de suferință și amânarea plăcerii, mai spune ceva frumos care trebuia notat aici, că prea mi-a plăcut: probabil cea mai bună măsură a măreției unei persone este capacitatea sa de a suferi. Și are dreptate, în momentele grele și în suferință își arată caracterul și puterea un om.

Referitor la responsabilitate, spune că a distinge pentru ceea ce suntem și pentru ce nu suntem responsabili în viață este una dintre cele mai dificile sarcini din existența umană. De aceea trebuie să ne evaluăm și reevaluăm continuu.

Devoțiunea față de adevăr: ceea ce este adevărat este real. Ceea ce este fals este ireal. Cu cât vedem mai puțin clar realitatea lumii, cu atât mințile noastre sunt mai îmbătate de falsitate, percepții greșite și iluzii; cu atât suntem mai puțini capabili să determinăm cursul corect al acțiunilor noastre și să luăm decizii înțelepte. Viziunea noastră asupra realității este ca o hartă după care ne ghidăm viața: dacă harta este greșită și imprecisă, ne vom rătăci.

În continuare, voi nota câteva idei care mi-au plăcut mult și care sper să vă vor deschide apetitul pentru carte.

Apropo de lene, de fiecare dată când o să-mi fie lene să fac ceva util cu timpul meu, o să mă gândesc la asta: Dacă ne simțim pe noi înșine valoroși, atunci simțim că și timpul nostru este valoros. Și dacă simțim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-l folosim cum se cuvine.

Despre știință: știința este o religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă, cu multe teorii majore…

Despre religie: Există, fără îndoială, multă apă de baie murdară în jurul realității lui Dumnezeu. Războaie sfinte. Inchiziția. Sacrificii de animale. De oameni. Superstiție. Dogmatism. Ignoranță. Ipocrizie. Rigiditate. Cruzime. Arderea de cărți. Inhibiție. Frică. Conformitate. Sentimental morbid de vinovăție. Această listă este aproape nesfârșită. Dar toate acestea reprezintă oare ceea ce Dumnezeu le-a dat oamenilor, sau ceea ce oamenii i-au dat lui Dumnezeu?!

Este posibil oare ca drumul care pleacă de la superstițiile religioase spre scepticismul stiințific să ne ducă în ultimă instanță la o realitate religioasă veritabilă?

Și în final, puțină magie în viața de zi cu zi:

Percepția miraculosului nu necesită nicio credință sau presupoziție. Este pur și simplu vorba de a acorda o atenție deplină și minuțioasă darurilor vieții, adică ceea ce este prezent cu atâta constanță, încât de obicei este considerat dat. Adevărata minune a lumii este dată pretutindeni… Suntem cu toții indivizi, dar suntem de asemenea părți ale unui întreg mai mare, uniți în ceva vast și frumos, aflat dincolo de orice descriere.

Citiți cartea, v-o recomand din tot sufletul. Să vă începeți anul frumos!

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s