Villette, Charlotte Brontë

„Villette! Villette! Have you read it?!” exclama încântată George Eliot prin 1850, la publicarea cărții. Și o să vă povestesc imediat de ce.

 vilettephoto-2

Când ne gândim la Charlotte Brontë, mintea ne fuge la Jane Eyre, s-au făcut filme, s-a popularizat, toți știm de Jane. Dar puțini știu, din păcate, de CAPODOPERA asta minunată intitulată Vilette. Nici măcar eu, șoarecul absolut de bibliotecă, nu știam ce mă așteaptă când am pus mâna pe cărticica asta. M-am pus să o citesc într-un mod interesant pentru mine. Sunt puțin (mai mult) organizată când vine vorba de cărți: am liste de to read, am catastif în care îmi notez frumos ce citesc în fiecare lună, urmăresc recenzii, citesc pe recomandare, fac fișe de lectură și scriu orice în Word, cu Times New Roman 12. Sunt exagerată când vine vorba de cărți. Și începusem să vă spun că la Vilette a fost altfel. Eram într-o seară în care nu mi se aliniaseră stelele, Uranus era în punct opus și strâmb cu Jupiter și toate cele, iar eu sufeream de depresii existențiale. Și mă tot gândeam ce să fac: să ies n-aveam chef, răsfoiam nemulțumită un Rushdie, Pământul de sub tălpile ei, mă enerva, n-aveam chef de Rushdie că ăsta are darul de a mă băga în depresii mai existențiale decât existențialismul. Și cum mă învârteam eu așa printre vrafurile de cărți împrăștiate prin casă îmi sare în ochi Te-am dorit într-o seară, Charlotte Bronte. O iau, mă gândesc că a zis mama ceva de ea, apoi că ăsta e un titlu demn de Sandra Brown. Caut pe net, ca de obicei, să văd ce-i cu cartea asta, nu dau de ea de nicio culoare. Ajung la capătul internetului, mă luminez ca o deșteaptă și mă gândesc (Evrika): e mai ușor să văd ce a mai scris femeia în afară de Jane Eyre și așa descopăr ce carte e asta. Zis și făcut, descopar că e de fapt Villete, cugetez asupra traducerii proaste, de unde până unde s-a ajuns la Team dorit întro seară, huh?! Cred că traducătoarea era pe pastile când a trântit titlul ăsta porno. Și în fine, ca să termin cu suspansul, încep și citesc.

Dacă sunt momente în care înclin să cred într-o divinitate, într-o forță superioară care veghează asupra noastră, uite astea sunt. Când descopăr exact la momentul potrivit o carte cum am eu nevoie, minunată, sublimă, care mă lasă așa, într-o stare de bine. Care mă unge la suflet și are efect terapeutic. Era vorba aia cu Shopping is cheaper than a psychologist. Nu, e de fapt, Reading is cheaper than a psychologist! You can, actually, read for free!

Vilette. O singurătate frumoasă, descrisă prin pasaje poetice, mici analize psihologice, la minut cum le spun eu. Niciodată nu a fost articulat atât de bine sentimentul de singurătate, frustrarea și revanșa celor oprimați. Niciodată nu am închis o carte cu așa un sentiment de liniște și pace. Charlotte Bronte explorează sufletul uman ca un chirurg precis, cu demnitate, cu finețe și cu o concluzie, în definitiv, frumoasă: binele învinge și frumusețea (chiar) vine din interior. Faith in humanity- Restored!!

Lucy Snow este o fată singură, bătută de soartă, nu prea frumoasă, dar nici chiar urâtă, care lasă totul în urmă și decide să plece în lume, în orașul ficțional Vilette. Și se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil, super-frumos, super-deștept, dar îndrăgostit la rândul său de o altă femeie. Ginevra, cea mai frumoasă, cea mai blondă și cea mai veselă, exact ceea ce melancolica Lucy nu era. Ginevra nu putea trăi cu adevărat decât într-o sală de bal, altfel, lâncezea deprimată. Interesant este că ele ajung într-un fel prietene. Faină și antiteza dintre cele două: iar Ginevra, deși e rea și superficială și rivala lui Lucy, ar trebui s-o urâm, dar totuși e umană: Bronte reușește să-i arate și latura simpatică. Până și Lucy o îndrăgește la un moment dat. În definitiv, nimeni nu e absolut rău sau absolut bun. Totul e într-o zonă gri. Ceea ce este foarte frumos și demn cumva, este că Lucy nici nu speră la iubirea lui, nici nu-i declară nimic, doar se mulțumește toată viața să-l iubească în tăcere și să-i fie prietenă. (a se citi amică, biensur) But rest assured, că în final va învinge binele, ca în viață, nu în modul în care își dorea sau imagina ea, ci chiar mai bine îndrăznesc eu să spun.

Oricum, Lucy Snow ne tachineză toată cartea: ai impresia că știi ce e în mintea ei, totul este prezentat la persoana I, crezi ca ești complicele și confidentul ei, apoi te șochează așa cu câte o chestie, câte o dezvăluire despre ceva, cu care ea era în temă încă de la începutul cărții! Talk about suspense!

Cred că niciodată n-a fost descris un personaj atât de plat, atât de sec și fad, ca apoi să-l descoperi pe parcurs ca fiind senzual, tumultos, complet. Ce trăiri intense are femeia asta, cât tumult! Frumos, așa ca apele liniștite care sunt adânci.

Un personaj conturat foarte bine, cu inserții de monolog interior, cu descrieri care amenință să derapeze în nebunie și halucinații, dorințe disperate și toată paleta de sentimente. M-a ținut tensionată și la un moment dat simțeam că abia respir de emoție. C. Bronte a folosit modernismul în literatură înainte să existe acest termen în literatură. Formidabilă abordare a unor probleme sensibile: iubire neîmpărtășită, feminism, frustrări, diferențe de clasă socială. Și toate astea cu o voce ferma, demnă, curajoasă, fără să cadă într-o latură siropoasă. Până și personajele minore sunt conturate genial în cartea asta, de ai impresia când termini că ai trait acolo, că îi cunoști, că le știi gesturile și mimica.

Cum ajunge o femeie marginalizată să-și câștige independența financiară și iubirea, cam despre asta e vorba, așa, într-o frază. Cu un final heartbreakingggg, dublu final, lasă la latitudinea noastră să înțelegem ce vrem. Să ne alegem finalul. La fel cum face John Fowles în Iubita locotenentului francez, dacă vă mai aduceți aminte.

Se încheie cu descrierea unui dezastru, nu ne spune exact ce s-a întâmplat, dacă a murit sau nu cine trebuia să să se întoarcă, întrerupe descrierea și spune: Am spus destul. Să nu tulburăm inimile blânde și binevoitoare, să lăsăm imaginația zâmbitoare, speranța. Să lăsăm să conceapă beția bucuriei care renaște proaspătă dintr-o groază adâncă, minunată odihnă după spaimă, satisfacția întoarcerii. Să-și închipuie unirea și traiul care se desfășurară în fericire. Adio!

Nu vreau să închei până nu vă zic un detaliu: C. Bronte a fost îndrăgostită de un coleg profesor de-al ei, care era căsătorit. Se pare că i-a scris niște scrisori foarte picante, pe care ard de nerăbdare să le citesc. Așa-mi place să aflu chestii normale despre monștrii sacrii ai literaturii, să văd că sunt și ei oameni, cu slăbiciuni, cu suspine, cu drame de om mic, așa, ca noi toți. Chiar dacă sunt geniali. Să văd, au iubit, n-au iubit, s-au certat cu vreun coleg pe la o serată dansantă sau cerc literar. Din astea.

Sayonaraaaaa!

Data viitoare vorbesc despre Garcia Marquez și la Increible y triste historia de la candida Erendira y de su abuela desalmada. O citesc în spaniolă, sună așa bine cuvintele în limba lui Marquez, iar cartea este foarte tare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s