Toamna se numără…cărțile

Imagine

O să încep să vă spun că eu sunt genul ăla de cititor care citește pe sărite, fără nicio legătură între cărți, subiecte etc. Citesc de toate și haotic: de la cărți siropoase azi, trec foarte ușor mâine la filozofie de exemplu. Prin urmare, recomandările mele nu sunt genul de recomandări de 100 de cărți de citit într-o viață. Că nici nu cred că există așa ceva. Într-o viață citești fix câte cărți vrei și ce vrei, nu există cărți obligatorii.

Așa că o să încep cu două care se aseamănă ca subiect și în privința feeling-ului pe care ți-l lasă: Colecționarul, de Fowles și Parfumul, de Suskind. În primul rând astea nu sunt cărți pe care să le citești ca să te delectezi. Nu. Le citești pentru ca sunt interesante, pentru că sunt scrise bine, sau pentru că ai tot auzit de ele. Dar dacă ești în vreo depresie existențială nu le recomand, te deprimă și mai tare.

Colecționarul: mulți știm de Fowles și Magicianul. Cartea asta e foarte diferită: ca stare, ca subiect. Cu toate astea, la fel ca în Magicianul, personajul este bine definit, stările prin care trece lucid descrise. Ce-mi place mie mult la cartea asta este că Fowles a reușit cumva să mă facă  să empatizez cu anti-eroul. Adică omul e un criminal, un psihopat, după toate cutumele și regulile noastre e un om rău, ce mai. Cu toate astea, atât de bine îi descrie stările, gândurile and so on, încât ajungi să empatizezi cu el. Îi înțelegi frustrările, timiditatea, singurătatea și în final, nebunia. E mare lucru să reușești să faci asta. Să prezinți un om rău atât de bine, fără să-i ascunzi faptele criminale și totuși să faci oamenii să îl înțeleagă.

Felul în care descrie succesiunea faptelor, în așa fel încât să vezi că el de fapt nu avea intenții criminale, că s-a întamplat cumva…de la sine.

Frumoase dealtfel și gândurile însemnate de EA în jurnal, despre captivitate, dar mai ales rememorarea poveștii de dragoste cu un bărbat mai în vârstă:

Daca m-ar fi iubit cu adevărat, n-ar fi putut să-mi spună să plec. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, mi-ar fi spus să plec.

Sunt atât de departe de toate. De tot ceea ce e normal. De lumină. De ceea ce vreau să fiu.

Cartea te tulbură, așa cum reușesc numai marii scriitori să o facă. Iar Fowles este genial. Nu mai trebuie să o spun eu, au spus-o alții înaintea mea și au spus-o mult mai frumos.

Dar să trecem la Parfumul. Și aici, tot un psihopat, tot un criminal, tot femeile ca victime (dacă aș fi feminista, aș zice că e ca-n viață, femeile sunt victime, dar, cum nu sunt, o să tac :D). Aici însă, spre deosebire de Colecționarul, nu poți empatiza cu anti-eroul. Dimpotrivă, am simțit că-l disprețuiesc de la prima și până la ultima pagină.

Foarte interesant este că în cartea asta nu găsești antiteza bine-rău, sau obișnuitele personaje pozitive care luptă cu răul și îl înving. Ceea ce e foarte bine, că m-am săturat de clișee. Nu, aici toată lumea e rea, chiar și ăia buni. De ce merită citită? E ca o poezie care curge lin. Este scrisă superb. Sincer, nu atât acțiunea contează, cât descrierile. De mirosuri. De oameni. De străzi. Pur și simplu minunată. Și închei cu un citat:

Era în acel miros amestecul a două elemente… pe deasupra era fragil, slab, dar totuși tare și susținut, ca o bucată de mătase subțire, sclipitoare și totuși, nu precum mătasea, ci precum laptele dulce ca mierea, în care se topește un biscuit. De neînțeles era acea mireasmă, de nedescris, de neordonat în nici un chip, nici nu s-ar fi cuvenit de fapt să existe.

Frumos, nu?

Până la următoarea carte,

Au revoir!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s